phoibos

eu sunt cerul. te resorbi din pământ şi urci pe mine mai întâi ca transpiraţie a ciupercuţei ce greu a izbutit să clintească o frunză. continui apoi ca un gând al vişinului sălbatic unde cineva îţi şoptise numele cu evlavia unui îndrăgostit. nu eram eu acela. eu sunt dirijorul simfoniilor universale ale vânturilor care îmi trăiesc în plete şi din dragoste vor fura respiraţia aceea. te am după ureche. de azi înainte vânturile nu îţi vor duce numele mai departe.

eu sunt orizontul sub care sunt îngropate vieţile tale. cele cu rost. cele fără rost. viaţa simplă transparentă ca un tatăl nostru spus seara înainte de culcare. eu sunt cel care mâine te va naşte ca pe o umbră imensă şi binefăcătoare pe un câmp unde culegători de spice vor profita să ia masa pe răcoare. te vei căţăra pe umerii mei cu tălpile ca nişte cârlige încercând să îmi speli privirea de poverile unor minciuni nevinovate ale unui copil care a spart geamuri cu pietre la o fabrică părăsită. îmi aranjezi zîmbetul când mă priveşti. genele tale. ele mă gâdilă.

eu sunt pâlnia pe unde se scurge lumina în pământ când se face noapte. nu spune nimic. când eşti cu mine cuvintele intră în mine ca o lopată. vorbele tale cresc în mine ca nişte lăstari altoiţi ce peste vreme vor fi chiparoşi sau mangrove. copaci fără fructe. durerea nu e hrănitoare. cândva o să mă întăresc ca o piatra şi voi închide toate firicele de apă proaspătă în mine. izvoarele. apele mâniei. ultimul licăr umed în coada ochiului de mamă ce-şi conduce odrasla acolo unde a fi se înjumătăţeşte. golgotha. până atunci voi fi şovăielnic sau torenţial. ca buzele tale care îmi respiră în ceafă.

eu sunt timpul infinit. tu eşti timpul rotund. cînd îţi dai drumul pe spatele meu mi se despică pielea şi oamenii văd curcubeul. e felul meu de a spune că îmi vei lipsi.