Wednesday, July 11, 2007

cocaine

Ian Brown:

It ain't cocaine running through your veins
Beluga caviar on the gravy train
It ain't cocaine as you sip champagne
As you toast hightimes on the Gravy Train



ne place laptele
ca un sentiment ridicol de bere fără alcool
o cale ferată dezafectată

sunt cuvinte care se fac praf
când se freacă unele de altele
gravitaţia ne schimbă starea de spirit
în funcţie de fazele lunii
asta e o banalitate
dar aşa decojim sentimente
şi le stoarcem ca pe lămâi
până rămân amintiri goale
maldăre de sticle şi cutii de conserve
nu ştiu ce-am făcut astă vară
am mâncat icre de creier
şi tot prost am rămas

citim prânzuri dezgolite
pulpe de pui deochiaţi
salate de sare cu piper
nu contează ce avem la cină
bem lapte cu linguriţa
şi ne creşte adrenalina

lapte praf

la vita e bella

viaţa e un război al convenţiilor

şi
ne convertim pe neaşteptate la islam
şi strigăm moarte evreilor
apoi ne reconvertim şi devenim sionişti
moarte musulmanilor
ne convertim la infinit
până la omenie
şi strigăm moarte oamenilor
până ne aude cineva

stăm întişi pe spate
sub cerul ca o năframă
de baba-oarba
ne masturbăm pe tăcute
şi bem din ce în ce mai mult
lapte

la un moment dat ne vom face timp
să preparăm o poţiune de dragoste
să mergem aiurea pe stradă
să binecuvântăm animalele
şi copiii

Relu Păhărelu

Motto: „Paharul cel plin îl umple pe cel gol”, Socrate


Mergea la spital să doneze sânge. Un om simplu. Uneori mucalit, dar glumele lui nu erau gustate de toată lumea. Tot timpul făcea câte ceva să-i impresioneze, să-i stârnească pe ceilalţi. Ultima oară câştigase la 6 din 49 la tragerea specială de Crăciun. Vreo două milioane, valută peşin. De fapt nici nu jucase, pur şi simplu găsise într-un ziar din gunoi un bilet de loterie. Chiar îşi spusese că nu acela va fi norocul lui. Şi avusese dreptate. Câştigase, însă culmea e că bucuria cea mai mare a fost când a donat tot. Nu avusese niciodată bani, nu ştia cum se folosesc, aşa că mai bine îi făcuse cadou celor care aveau nevoie de ei, celor care şi-i doreau. Singura lui grijă fusese o clauză, şi anume să fie îngropat creştineşte. Nu vrusese să spună nimănui cui dăduse atâta bănet, însă strălucirea din ochii lui era completă şi copilărească.

La spital, întotdeauna s-a comportat ca un erou. Nu i s-a făcut rău când i-a fost înţepată vena cu acul, mai ales că infirmiera nu se simţea în apele ei şi îl vam chinuia că nu-i nimerea fântâna vitală – tânăra fătucă mai strâmba din nas, cu toate că el se spălase special pentru asta şi îşi pusese şi haine curate. Nu s-a speriat nici când a văzut cele două borcane pline cu sângele lui roşu puternic, ca o cireaşă dolofană şi zemoasă. Uneori aşa era el, rumen ca un porc în frigare. În spital căpătase o paloare de faianţă albă, poate i se trăgea de la pereţi. De fapt, i se trăgea de la curajul lui fără seamăn, fiindcă neîndemânatica de soră medicală, cea care îi extrăgea vitalitatea cu o seringă de cal, reuşise din neatenţie să lovească unul dintre cele două recipiente pline cu cele 240 de bătăi de inimă ale lui Relu Păhărelu care umpluseră cele două borcane cu o cantitate infinitezimală din bunăvoinţa şi vioiciunea eroului nostru, care se hotărâse brusc, după ce infirmiera pocnise şi al doilea borcan, să ducă la bun sfârşit scopul pentru care venise şi să continue să doneze viaţă până va umple alte două vase.

A trebuit să stea o jumătate de oră întins ca să îşi revină, i-au dat şi o perfuzie cu glucoză – venele lui ronţăiau pofticioase, însă avea glicemia încă scăzută şi faţa-i bătea spre vernil, se putea însă să fie de la halatul asistentei, o babetă de vreo 50 de ani, roşcată cu părul creţ, cu ţâte mari lăsate şi cur bombat, o dulceaţă de femeie, parcă hotărâtă să-l diabetizeze instant pe Relu. Era foarte curioasă să ştie nu de ce venise Relu să doneze sânge sau de ce donase de două ori, ci ce făcuse el cu atâta amar de bănet, cui dăduse el banii sau ce făcuse cu ei – era notoriu faptul că Relu Păhărelu câştigase premiul cel mare la Loto. Ce nu ştia femeia e că omul nostru câştigase la Loto-ul Central cu mult înainte. Şi nu câştigase bani.

Odată refăcut, Relu părăseşte spitalul. Nu pentru mult timp ştia că avea să se reîntoarcă, dar asta e altă poveste. Până una alta, cu bonurile de masă încasate pentru donaţie, o porni într-o cruciadă solitară într-un supermarket. Abia i-au ajuns bonurile să plătească cele 6 cutii de fasole cu cărnaţi, ciocolata, vreo 10 mere palide, o bucată de slănină (ceapă avea). Pentru vin a trebuit să pună bani separat, dar de data asta avea la el, fiindcă urma să petreacă.

La gară, în parc, faţa lui Relu Păhărelu s-a luminat aproape de tot. Toată lumea îl privea cu respect. Erau acolo şi Omidă şi Petrache Ureche, Ariciu, Florea Carici, Săpun, ce mai... erau toţi. A pus mâncarea pe bancă şi le-a zis să mănânce, că el mâncase la spital. S-au îmbulzit ca nişte porci la troc, nişte termite, golind totul în câteva clipe. Păhărelu se simţea tot mai plin, dar nu ştia de ce. Prin parc gloata sa se ţinea de râgâieli şi băşini, clar, lumea părea satisfăcută. Relu a împărţit vinul cu ei, dar şi-a păstrat şi lui un pahar. După ce l-a băut, se întinse pe o bancă, gândindu-se că peste câteva zile va putea merge să doneze spermă, apoi adormi. Obrajii lui străluceau ca doi papanaşi cu dulceaţă de căşuni.

little punk

cred că ar putea fi un cercel în nasul lui dumnezeu
îşi prinde speranţele în sprânceană
cu ace de siguranţă
are pieptul ca o insignă cu free sex
şi mă vomită seara verde ca un sărut

poartă bocanci speciali pentru ciuahua
şi-a tatuat pumnii feciorelnici anti homo homo gay gay
zice că bubblegum's cock rocker won't be over me
şi-ar vinde rinichii sau coastele fără TVA
dar mă vomită verde seara

hoy for tha punks mă salută cu un deget în sus
corporatistule sugea-mi-ai bocancii
a căzut niţel în şanţul stîng
cu o vodkă la poştă
într-o zi m-a învăţat să mă simt ecstasy
a adormit zâmbind nevinovat

Tuesday, June 5, 2007

flasCĂ

curenţii timpului trec prin mine
şi îmi electrocutează memoria

mă trezesc dintr-o dată obosit
cu mult prea multe amintiri
50 de ani în 50 de secunde

atâtea amintiri, nici nu aveam când să trăiesc
ce dracu, poate chiar nu-s ale mele

nu îmi aduc aminte să fi scris vreodată
nu cred că eu sunt acela care iubeşte
nu-s eu pe banca aia, în noaptea aia cu lună
nu cred că am fost eu atât de patetic

nu, nu e adevărat, aceste amintiri nu-mi aparţin
nu vă jucaţi cu mine, în anii tinereţii eram ca un leu

muşcam din sânii femeilor, le ardeam privirea
limba meu era penetrantă ca acidul sulfuric
şi poeziile mele erau din titan inoxidabil
nu foile alea ruginite cu versuri de-amor

când eram tânăr îmi băgam pula în ea de viaţă
şi viaţa rămânea grea în urma mea

nu, e clar că aceasta nu e viaţa mea
pe atunci lumea nu avea penisuri flasce
şi găoazele erau toate smecmuite temeinic

eu ştiu că atunci curvele de pe stradă se plecau în faţa mea
iar barmanii din cârciumi mă rugau să mai stau la o bere
şi am plâns doar odată când a murit costache, dar oricum
eram beat şi o agăţam pe fosta lui gagică

nu, acestea amintiri suave nu-mi aparţin
să bei tu santal, poponare
mai bine fluieră prelung

nu sunt eu acesta! atunci
când scriam versuri,
începeau cu muie...

in vitro veritas

aşa cum am citit
corpul uman este compus din hidrogen 65%
carbon 18,5%, azot, calciu, fosfor şi altele

uite că pe lângă aceste elemente
corpul uman conţine foarte multă poezie
o latenţă pe care forcepsul minţii o extrage cu tupeu
şi fute la infinit sensibilitatea proverbială

eu concentrez 12% grade de poezie logaritmică pe scara richter
dacă poezia ar avea efectul alcoolului aş fi într-o comă profundă
în corpul uman sunt 0,2% grame de aur
dar eu valorez cât toate rezerva mondială
plus diamantele şi petrolul laolaltă
când mă piş înfloresc piersicii şi se coc nucile

viaţa mea este o poezie pe care o scriu cu trupul meu
în dicţionarul pământului
mă veţi găsi răstignit la fiecare literă a alfabetului
în fiecare cuvânt e o bucată din mine
m-am mânjit cu poezie la doi ani
căcatul nu are acelaşi gust dacă e căcat de poet

şi cea mai valoroasă metaforă a fost
cînd mi-am recuperat sperma poetică de pe buzele tale
pentru a o rescrie peste ceva vreme
în ADN-ul infantelui ce-l port între genunchi

aşa cum scrie în cărţi
apa fierbe la 100 de grade celsius
eu mă topesc la temperatura camerei

Monday, June 4, 2007

miu

mezonii tăi aleargă spre mine
cu viteza gândului

mezonii tăi se dezintegrează când mă ating
au o viaţă scurtă
atât cât de la tine la mine

mezonii tăi miu
trăiesc veşnic
fiindcă timpul se dilată
când aleargă atât de spontan ignorând legile fizicii
pentru mine ei sunt încrustaţi pe scoarţa copacului vieţii
ca un mesaj pe care să îl citesc oricând

o să descopăr o nouă teorie a relativităţii
care să îţi spună că
în orice stea ai locui
miu
nu eşti niciodată prea departe

Wednesday, May 30, 2007

Fantoma

Soarele necheza la mine în fereastră... mă întrebam ce urlă atât de tare lumina aia în retina mea, abia ce pleoapele căutau o nouă îmbrăţişare – păianjeni grei scobeau în irisul meu şi eu pluteam încă pe amintirea ta, visul încă nu te răpise cu totul, simţeam transpiraţia la subsuori, o venă pulsând şi – cel mai real, poate – părul electrizat pe mâini, pielea de găină pe spate, fusesei acolo!

M-am ridicat ca un fum din pat, m-am scurs ca o adiere spre baie, atent să nu deranjez sâmburele acela de memorie din mine şi m-am cufundat în cada plină cu apă rece, gata să astup toţi porii pielii, pentru a te mai păstra o perioadă în mine. Ceva ardea încă în mine, te vedeam cu pupilele memoriei, o necunoscută în patul meu, aievea – deja începeam să înţeleg cum realitatea îmi joacă feste – fusese doar un vis, o descărcare brută a fantasmelor mele, erai doar o fantomă întipărită pe cortexul meu chinuit de 3 săptămâni de singurătate.

Nu mai ieşisem din casă de ceva vreme, abulizam în faţa televizorului urmărind filme la întâmplare, îmi cocoşam memoria cu informaţie nefolositoare din dorinţa de a dilua ultimul eşec erotic, fata aia care îşi făcuse un cont în banca sentimentelor mele şi acum fracţionase fără dobândă orice credit prezent sau viitor. Şi totuşi, imaginea aceea din mine aparţinea unei alte realităţi, nu se extrăgea din nici o cunoştinţă aposteriori din viaţa mea... vălătucul gândurilor devenea tot mai plat şi pe suprafaţa aceea întinsă desenele aveau un contur din ce în ce mai clar... nu o ştiam – era doar o necunoscută, o festă a minţii, a visului, o breşă ireală în materialitatea mea anostă, searbădă şi seacă, ceva viu în amorţeala mea de catâr bătrân care umblă în chiloţi între frigider şi televizor de mai bine de 20 de zile.

Cu o ţigară între buze, pe marginea patului, rememoram uluit apariţia nocturnă, atât de pregnantă în memoria mea, căutând să înţeleg mecanismul... Fusese un vis, genul ăla care pare atât de real încât refuzi să te mai trezeşti vreodată – oare nu ar fi mai frumos să murim aşa, visând în eternitate? – ce vis, mamă!

Am privit către căpătâi, acolo aveam de obicei o sticlă de tărie. De data asta, spaţiul gol între lampă şi scrumieră îmi spunea că ficatul meu avusese un somn liniştit şi exagerările de care sunt adesea capabil îşi făceau şi ele un program de recuperare. Rotesc ochii prin cameră, în căutarea unui semn cât de mic, un acel ceva care să îmi spună că poate m-am înşelat, însă tenacitatea mea este rapid înfrântă de geografia constantă a peisajului...Aceeaşi dezordine concretă, cu haine aruncate, cărţi sau pachete de ţigări goale.

Mă îndrept cu o timidă speranţă către bucătărie, invocând un subtil miros de cafea sau pâine prăjită, ouă ochiuri sau orice altceva care să releve orice altă prezenţă în apartament, însă descopăr doar izul greu al gunoiului înţesat de resturi alimentare şi scrumiere aruncate în scârbă.

Deschid frigiderul, mai mult aşa – oare ce aş fi putut crede, că se ascunde cineva acolo? Mă scarpin în cap, dându-mi seama de stupiditatea gândului, apoi îl trântesc oarecum nervos – gata! – realitatea cotidiană mă invadează atom cu atom, farmecul şi febrilitatea visului se topesc în zgomotul maşinilor de afară, ziua irumpe în mine brutal, soarele mă spală de orice urmă de inocenţă, sunt iarăşi eu, golul acela mizerabil, fără servici şi fără avere, părăsit de ultima pipiţă din Piaţa Amzei, fără drept de contestaţie.

Deschid radioul, forţez nişte muzică pe un program desuet, eul meu se bălăngăne ca un clopot la înmormântarea fiinţei, mă prosternez în faţa propriilor ambiţii şi mă decid să părăsesc grota. Gândul acesta mă face să mă simt mai bine, scap cu un gest de mâncărimea de pe mână, îmi întind oasele care pârâie ca după o hibernare pe perioada glaciaţiunii şi - după ce îmi pocnesc degetele de la mâini – caut o pereche de pantaloni cât mai strânşi pe cur.

Arunc un tricou vesel pe mine – oare de ce poartă bărbaţii portocaliu sau verde papagal, nu cumva din teama că ar putea trece neobservaţi pe stradă? – şi după ce-mi odorizez subsuorile sunt gata să dau piept cu lumea de afară.

Înainte de a pleca, dau o fugă în dormitor să deschid geamul, atunci mă pocneşte un gând – nu e oare păcat să las în lume parfumul acela minunat al chipului acela din mine – în cameră miroase mai degrabă a tutun şi a stătut, mirosul ei e în mine – mă uit, văd cutele cearşafului, doamne, parcă aş putea intui prezenţa cuiva în golul acela din saltea!!!

E doar o iluzie – îmi zic – aprind o ţigară şi ies val-vârtej pe uşă, cu o inocenţă şi o dorinţă crescândă de a mă vântura în lume. Liftul nu merge, aşa că alerg într-un suflet pe scări, sunt gata să cad pe la unu’ – fir-aţi-ai dracu’ cu blocu’ vostru! – îmi trosnesc laba piciorului şi ies în curtea din faţă unde sunt aproape gata să calc într-un căcat de câine.

Soarele bombardează cu săgeţi ascuţite, e destul de cald, lumea pare uşoară, blurată, de parcă aş privi-o prin apă, totul se mişcă altfel decât trebuia, oamenii par fabricaţi din vată, maşinile sunt bidimensionale, iar zgomotul străzii e doar o muzică în depărtare, ceva între urletul vântului şi vaierul unei lumi ce trage să moară, prinsă în capcana cu dinţi de oţel a realităţii morbide – totul aleargă repede, se consumă, se duce, o extincţie rapidă - ca o îngheţată ce se topeşte pe asfalt într-o zi toridă de vară.

Am un uşor sentiment de nelinişte, mă înghesui cu oamenii în autobuz mai mult pentru a le simţi prezenţa, vreau şi eu să fac parte din supă, adulmec avid un miros de parfum ieftin – uite, sunt la fel ca toată lumea – sunt un fir de nisip în deşert – ce ar fi deşertul fără fire de nisip? – sunt un om comun, mi-am pierdut invidualitatea, m-am aruncat în lume cu brutalitate, fără regrete – consecinţele sunt imediate: o grasă mă calcă pe picior, bărbată-su’ (probabil) se împinge să facă loc pentru o geantă mare, slinoasă, din care se simte un iz sângeriu, afectat de căldură, de carne de porc proaspătă... cucoana din spate are nişte sâni cât capul fostei mele iubite, iar puştiul care e cu ea se mozoleşte cu nişte ciocolată la bot, fatidic, fiindcă la prima frână am deja faţăul antipatic al puradelului pe tricoul meu... Înjur în gând, şi la următoarea bulucire mă împing fals dezechilibrat în toată lumea, îi ard copilului un pantof peste glezne, aşa ca din greşeală, îmi cer scuze la toată lumea – puternic afectat – şi zâmbesc în gând până mi se vede stomacul.

Cobor în centru, buimac şi fără direcţie, îmbibat cu mirosul acru de transpiraţie din transportul urban al unui oraş în care toată lumea miroase la fel, miroase a sfârşit şi a pocăinţă, miroase a mâncare gătită cu multă grăsime, cu suc de roşii din belşug, pâine turcească şi usturoi sau a salam de vară, brânză de oaie şi ceapă.

Iau trotuarele în picioare, mergând agale, parcă împins de umbra unui vânt, acel soi de curent pe care îl simţi rece pe spatele transpirat, era plăcut. Mă uit la feţele oamenilor, sunt o masă compactă, amorfă, preocupată, e un furnicar cu oameni-nimeni care trag sforile unei vieţi aţâţate de scopuri meschine. Le văd privirile, le analizez modul în care vorbesc la mobil, le desenez în cap gesturile şi le simt modul lor de a fi, acela în care se cred importanţi, umpluţi până la refuz de o individualitate care anulează lumea la cel mai mic gest – nu caut decât să verific- mă lovesc uşor cu cotul de unul – ce-ai dom’le, nu te uiţi pe unde mergi? – ştiu, l-am tulburat din liniştea lui dumnezeiască, în universul lui strâmt unde nu încape decât portofelul şi ce de-curge din el. În afară de ei, sunt ele… frumoase, înţolite în cele mai importante magazine – cam trei categorii – ştii fată cât am dat pe asta… era la reduceri…am primit-o cadou…

Privesc oamenii pe stradă, le văd feţele, le intuiesc gândurile, parcă citesc o carte deschisă, deja mi se pare ca aud sute de voci în capul meu, toate încercând să-şi exprime dorinţa a ceva – ne vedem la un suc diseară - ai luat copilul de la şcoală - mamă ce bună era aia - i-ai pus-o lu’ Marcela aseară - fuck, trebuia să plătesc rata la bancă - unde dracu’ umblă nenorocitul ala, trebuia să îmi aducă actele până la 3... Încerc să orbesc şi să surzesc pentru câteva minute, însă singurătatea care mă locuia mai devreme mă înfometase, adunam cu aviditate feţe, gesturi, o acuarelă în continuă mişcare, un kitsch perpetuu pe care aş prefera să-l dau gratis oricui ar avea suficientă memorie.

Caut un loc să mă retrag, lumina de afară mă oboseşte, feţele oamenilor mă violează, buzele mi se usucă odată cu ochii inflamaţi de lipsa de pudoare a oamenilor care ies dezbrăcaţi pe stradă, o paradă extrovertită a unei realităţi pe care nu mi-o doresc.

În bunătatea lui oraşul îmi dezvăluie un bar, “La Femme”. În barul acela era aproape frig, un întuneric binefăcător şi reconfortant. Comand o bere – o sorb cu o poftă nedisimulată – de parcă aş vrea să otrăvesc toate chipurile adunate în mine – barmanul mă priveşte cu ochii bulbucaţi, gândind eventual mamă, ce sete i-a fost ăstuia!

Şi setea aceea se naşte, creşte în mine ca invidia în lume, ca speranţa păcătosului, ca apusul în ochiul pictorului. Bere după bere, mă golesc de bagajul nefolositor adunat peste zi, de mirosuri, de ciocolată, de gesturi, de gânduri – undeva seara simt o amorţeală plăcută în picioare şi îmi simt pieptul uşor, pot respira fără nici o apăsare, mintea mi-e ca o cupă virgină, gata să fie folosită.

În momentul acela îmi aduc aminte de ochii ei, minunea din vis, îi văd clar privirea aceea limpede, caldă – ca a mamei – dar în acelaşi timp cupidă, dornică, aţâţată – ca a femeilor îndrăgostite, simt cum mă pătrunde pe coloana vertebrală, e aici în mine – o poveste fără sfârşit, o esenţă fără început – e femeia femeilor, compusă din toate femeile din lume, e ideea de femeie care transcede iubirea şi maternitatea, e dorinţa mea. A mea.

Barmanul se pregăteşte să închidă, îmi zice glumeţ: “Domnu’ aţi cam rămas singur în bar la noi, nu mai bine mergeţi peste drum, e deschis toată noaptea şi au şi nişte puicuţe mişto acolo!”.

Plătesc cu gesturi scurte, îndes portofelul în buzunarul de la spate, mă scarpin pe pubis şi plec.