Fantoma

Soarele necheza la mine în fereastră... mă întrebam ce urlă atât de tare lumina aia în retina mea, abia ce pleoapele căutau o nouă îmbrăţişare – păianjeni grei scobeau în irisul meu şi eu pluteam încă pe amintirea ta, visul încă nu te răpise cu totul, simţeam transpiraţia la subsuori, o venă pulsând şi – cel mai real, poate – părul electrizat pe mâini, pielea de găină pe spate, fusesei acolo!

M-am ridicat ca un fum din pat, m-am scurs ca o adiere spre baie, atent să nu deranjez sâmburele acela de memorie din mine şi m-am cufundat în cada plină cu apă rece, gata să astup toţi porii pielii, pentru a te mai păstra o perioadă în mine. Ceva ardea încă în mine, te vedeam cu pupilele memoriei, o necunoscută în patul meu, aievea – deja începeam să înţeleg cum realitatea îmi joacă feste – fusese doar un vis, o descărcare brută a fantasmelor mele, erai doar o fantomă întipărită pe cortexul meu chinuit de 3 săptămâni de singurătate.

Nu mai ieşisem din casă de ceva vreme, abulizam în faţa televizorului urmărind filme la întâmplare, îmi cocoşam memoria cu informaţie nefolositoare din dorinţa de a dilua ultimul eşec erotic, fata aia care îşi făcuse un cont în banca sentimentelor mele şi acum fracţionase fără dobândă orice credit prezent sau viitor. Şi totuşi, imaginea aceea din mine aparţinea unei alte realităţi, nu se extrăgea din nici o cunoştinţă aposteriori din viaţa mea... vălătucul gândurilor devenea tot mai plat şi pe suprafaţa aceea întinsă desenele aveau un contur din ce în ce mai clar... nu o ştiam – era doar o necunoscută, o festă a minţii, a visului, o breşă ireală în materialitatea mea anostă, searbădă şi seacă, ceva viu în amorţeala mea de catâr bătrân care umblă în chiloţi între frigider şi televizor de mai bine de 20 de zile.

Cu o ţigară între buze, pe marginea patului, rememoram uluit apariţia nocturnă, atât de pregnantă în memoria mea, căutând să înţeleg mecanismul... Fusese un vis, genul ăla care pare atât de real încât refuzi să te mai trezeşti vreodată – oare nu ar fi mai frumos să murim aşa, visând în eternitate? – ce vis, mamă!

Am privit către căpătâi, acolo aveam de obicei o sticlă de tărie. De data asta, spaţiul gol între lampă şi scrumieră îmi spunea că ficatul meu avusese un somn liniştit şi exagerările de care sunt adesea capabil îşi făceau şi ele un program de recuperare. Rotesc ochii prin cameră, în căutarea unui semn cât de mic, un acel ceva care să îmi spună că poate m-am înşelat, însă tenacitatea mea este rapid înfrântă de geografia constantă a peisajului...Aceeaşi dezordine concretă, cu haine aruncate, cărţi sau pachete de ţigări goale.

Mă îndrept cu o timidă speranţă către bucătărie, invocând un subtil miros de cafea sau pâine prăjită, ouă ochiuri sau orice altceva care să releve orice altă prezenţă în apartament, însă descopăr doar izul greu al gunoiului înţesat de resturi alimentare şi scrumiere aruncate în scârbă.

Deschid frigiderul, mai mult aşa – oare ce aş fi putut crede, că se ascunde cineva acolo? Mă scarpin în cap, dându-mi seama de stupiditatea gândului, apoi îl trântesc oarecum nervos – gata! – realitatea cotidiană mă invadează atom cu atom, farmecul şi febrilitatea visului se topesc în zgomotul maşinilor de afară, ziua irumpe în mine brutal, soarele mă spală de orice urmă de inocenţă, sunt iarăşi eu, golul acela mizerabil, fără servici şi fără avere, părăsit de ultima pipiţă din Piaţa Amzei, fără drept de contestaţie.

Deschid radioul, forţez nişte muzică pe un program desuet, eul meu se bălăngăne ca un clopot la înmormântarea fiinţei, mă prosternez în faţa propriilor ambiţii şi mă decid să părăsesc grota. Gândul acesta mă face să mă simt mai bine, scap cu un gest de mâncărimea de pe mână, îmi întind oasele care pârâie ca după o hibernare pe perioada glaciaţiunii şi - după ce îmi pocnesc degetele de la mâini – caut o pereche de pantaloni cât mai strânşi pe cur.

Arunc un tricou vesel pe mine – oare de ce poartă bărbaţii portocaliu sau verde papagal, nu cumva din teama că ar putea trece neobservaţi pe stradă? – şi după ce-mi odorizez subsuorile sunt gata să dau piept cu lumea de afară.

Înainte de a pleca, dau o fugă în dormitor să deschid geamul, atunci mă pocneşte un gând – nu e oare păcat să las în lume parfumul acela minunat al chipului acela din mine – în cameră miroase mai degrabă a tutun şi a stătut, mirosul ei e în mine – mă uit, văd cutele cearşafului, doamne, parcă aş putea intui prezenţa cuiva în golul acela din saltea!!!

E doar o iluzie – îmi zic – aprind o ţigară şi ies val-vârtej pe uşă, cu o inocenţă şi o dorinţă crescândă de a mă vântura în lume. Liftul nu merge, aşa că alerg într-un suflet pe scări, sunt gata să cad pe la unu’ – fir-aţi-ai dracu’ cu blocu’ vostru! – îmi trosnesc laba piciorului şi ies în curtea din faţă unde sunt aproape gata să calc într-un căcat de câine.

Soarele bombardează cu săgeţi ascuţite, e destul de cald, lumea pare uşoară, blurată, de parcă aş privi-o prin apă, totul se mişcă altfel decât trebuia, oamenii par fabricaţi din vată, maşinile sunt bidimensionale, iar zgomotul străzii e doar o muzică în depărtare, ceva între urletul vântului şi vaierul unei lumi ce trage să moară, prinsă în capcana cu dinţi de oţel a realităţii morbide – totul aleargă repede, se consumă, se duce, o extincţie rapidă - ca o îngheţată ce se topeşte pe asfalt într-o zi toridă de vară.

Am un uşor sentiment de nelinişte, mă înghesui cu oamenii în autobuz mai mult pentru a le simţi prezenţa, vreau şi eu să fac parte din supă, adulmec avid un miros de parfum ieftin – uite, sunt la fel ca toată lumea – sunt un fir de nisip în deşert – ce ar fi deşertul fără fire de nisip? – sunt un om comun, mi-am pierdut invidualitatea, m-am aruncat în lume cu brutalitate, fără regrete – consecinţele sunt imediate: o grasă mă calcă pe picior, bărbată-su’ (probabil) se împinge să facă loc pentru o geantă mare, slinoasă, din care se simte un iz sângeriu, afectat de căldură, de carne de porc proaspătă... cucoana din spate are nişte sâni cât capul fostei mele iubite, iar puştiul care e cu ea se mozoleşte cu nişte ciocolată la bot, fatidic, fiindcă la prima frână am deja faţăul antipatic al puradelului pe tricoul meu... Înjur în gând, şi la următoarea bulucire mă împing fals dezechilibrat în toată lumea, îi ard copilului un pantof peste glezne, aşa ca din greşeală, îmi cer scuze la toată lumea – puternic afectat – şi zâmbesc în gând până mi se vede stomacul.

Cobor în centru, buimac şi fără direcţie, îmbibat cu mirosul acru de transpiraţie din transportul urban al unui oraş în care toată lumea miroase la fel, miroase a sfârşit şi a pocăinţă, miroase a mâncare gătită cu multă grăsime, cu suc de roşii din belşug, pâine turcească şi usturoi sau a salam de vară, brânză de oaie şi ceapă.

Iau trotuarele în picioare, mergând agale, parcă împins de umbra unui vânt, acel soi de curent pe care îl simţi rece pe spatele transpirat, era plăcut. Mă uit la feţele oamenilor, sunt o masă compactă, amorfă, preocupată, e un furnicar cu oameni-nimeni care trag sforile unei vieţi aţâţate de scopuri meschine. Le văd privirile, le analizez modul în care vorbesc la mobil, le desenez în cap gesturile şi le simt modul lor de a fi, acela în care se cred importanţi, umpluţi până la refuz de o individualitate care anulează lumea la cel mai mic gest – nu caut decât să verific- mă lovesc uşor cu cotul de unul – ce-ai dom’le, nu te uiţi pe unde mergi? – ştiu, l-am tulburat din liniştea lui dumnezeiască, în universul lui strâmt unde nu încape decât portofelul şi ce de-curge din el. În afară de ei, sunt ele… frumoase, înţolite în cele mai importante magazine – cam trei categorii – ştii fată cât am dat pe asta… era la reduceri…am primit-o cadou…

Privesc oamenii pe stradă, le văd feţele, le intuiesc gândurile, parcă citesc o carte deschisă, deja mi se pare ca aud sute de voci în capul meu, toate încercând să-şi exprime dorinţa a ceva – ne vedem la un suc diseară - ai luat copilul de la şcoală - mamă ce bună era aia - i-ai pus-o lu’ Marcela aseară - fuck, trebuia să plătesc rata la bancă - unde dracu’ umblă nenorocitul ala, trebuia să îmi aducă actele până la 3... Încerc să orbesc şi să surzesc pentru câteva minute, însă singurătatea care mă locuia mai devreme mă înfometase, adunam cu aviditate feţe, gesturi, o acuarelă în continuă mişcare, un kitsch perpetuu pe care aş prefera să-l dau gratis oricui ar avea suficientă memorie.

Caut un loc să mă retrag, lumina de afară mă oboseşte, feţele oamenilor mă violează, buzele mi se usucă odată cu ochii inflamaţi de lipsa de pudoare a oamenilor care ies dezbrăcaţi pe stradă, o paradă extrovertită a unei realităţi pe care nu mi-o doresc.

În bunătatea lui oraşul îmi dezvăluie un bar, “La Femme”. În barul acela era aproape frig, un întuneric binefăcător şi reconfortant. Comand o bere – o sorb cu o poftă nedisimulată – de parcă aş vrea să otrăvesc toate chipurile adunate în mine – barmanul mă priveşte cu ochii bulbucaţi, gândind eventual mamă, ce sete i-a fost ăstuia!

Şi setea aceea se naşte, creşte în mine ca invidia în lume, ca speranţa păcătosului, ca apusul în ochiul pictorului. Bere după bere, mă golesc de bagajul nefolositor adunat peste zi, de mirosuri, de ciocolată, de gesturi, de gânduri – undeva seara simt o amorţeală plăcută în picioare şi îmi simt pieptul uşor, pot respira fără nici o apăsare, mintea mi-e ca o cupă virgină, gata să fie folosită.

În momentul acela îmi aduc aminte de ochii ei, minunea din vis, îi văd clar privirea aceea limpede, caldă – ca a mamei – dar în acelaşi timp cupidă, dornică, aţâţată – ca a femeilor îndrăgostite, simt cum mă pătrunde pe coloana vertebrală, e aici în mine – o poveste fără sfârşit, o esenţă fără început – e femeia femeilor, compusă din toate femeile din lume, e ideea de femeie care transcede iubirea şi maternitatea, e dorinţa mea. A mea.

Barmanul se pregăteşte să închidă, îmi zice glumeţ: “Domnu’ aţi cam rămas singur în bar la noi, nu mai bine mergeţi peste drum, e deschis toată noaptea şi au şi nişte puicuţe mişto acolo!”.

Plătesc cu gesturi scurte, îndes portofelul în buzunarul de la spate, mă scarpin pe pubis şi plec.

phoibos

eu sunt cerul. te resorbi din pământ şi urci pe mine mai întâi ca transpiraţie a ciupercuţei ce greu a izbutit să clintească o frunză. continui apoi ca un gând al vişinului sălbatic unde cineva îţi şoptise numele cu evlavia unui îndrăgostit. nu eram eu acela. eu sunt dirijorul simfoniilor universale ale vânturilor care îmi trăiesc în plete şi din dragoste vor fura respiraţia aceea. te am după ureche. de azi înainte vânturile nu îţi vor duce numele mai departe.

eu sunt orizontul sub care sunt îngropate vieţile tale. cele cu rost. cele fără rost. viaţa simplă transparentă ca un tatăl nostru spus seara înainte de culcare. eu sunt cel care mâine te va naşte ca pe o umbră imensă şi binefăcătoare pe un câmp unde culegători de spice vor profita să ia masa pe răcoare. te vei căţăra pe umerii mei cu tălpile ca nişte cârlige încercând să îmi speli privirea de poverile unor minciuni nevinovate ale unui copil care a spart geamuri cu pietre la o fabrică părăsită. îmi aranjezi zîmbetul când mă priveşti. genele tale. ele mă gâdilă.

eu sunt pâlnia pe unde se scurge lumina în pământ când se face noapte. nu spune nimic. când eşti cu mine cuvintele intră în mine ca o lopată. vorbele tale cresc în mine ca nişte lăstari altoiţi ce peste vreme vor fi chiparoşi sau mangrove. copaci fără fructe. durerea nu e hrănitoare. cândva o să mă întăresc ca o piatra şi voi închide toate firicele de apă proaspătă în mine. izvoarele. apele mâniei. ultimul licăr umed în coada ochiului de mamă ce-şi conduce odrasla acolo unde a fi se înjumătăţeşte. golgotha. până atunci voi fi şovăielnic sau torenţial. ca buzele tale care îmi respiră în ceafă.

eu sunt timpul infinit. tu eşti timpul rotund. cînd îţi dai drumul pe spatele meu mi se despică pielea şi oamenii văd curcubeul. e felul meu de a spune că îmi vei lipsi.

cine sunt eu nu ştiu

intoxicat de atîta eu
chem în ajutor lumea
toate răsăriturile decofeinizate

mirosurile din paturi soră-mea cu urletele
primul arc şi cartea de la căpătâi

am fost şi copiii căpitanului grant
copilu’ invisibil winnetou astronaut şi detectiv nu mi-a plăcut porta

cu note mici din şcoală
tuns zero am tras o flegmă pe tabloul cu şeful statului

jocurile de copii – îmi plăcea să fiu omu’ păianjen pe acoperişuri
apoi erau chestiile alea de-a doctorul fuga de la meditaţie şi fotbal în spatele blocului

ruşinea aia când am fost scos la uşă în pielea goală aveam 7 sau 8 ani
m-a văzut chiar fata de care îmi plăcea l-am urât pe tata pentru asta

fugile de acasă
o ţin minte pe aia la bucureşti când liceean m-am îndrăgostit de o studentă anu’ 3 la ASE

prima poezie scrisă în cârciumă
băusem un rom românesc lăsasem ceasul amanet

of apoi vine dragostea
deînmulţită cu patimi şi rostogol în valea plângerii ai fost şi tu acolo

un serviciu şeful cu aere
berea cu prietenii poate un chef sau mai multe nopţi albe

malul mării prin vămi părăsite
plătind tribut uitării de sine invadat de nelinişti mai bine dormim azi

omul de lângă tine
dă-te mai încolo nu mă dezveli adu-mi un pahar cu apă aspirina din bucătărie

cine sunt eu nu ştiu
dar toţi mă cunoaşteţi bine

sunteţi şi voi
o parte din mine

Concert solo

Ca decor se cere o scenă neconvenţională, un spaţiu gol de circa 10-15 metri pătraţi. Acţiunea se poate petrece oriunde poate avea loc un concert solo, în metrou, autobuz, într-un bar de cartier, operă, teatrul naţional, pe un nor sau doar în imaginaţia voastră. Ceea ce ar fi de preferat, fiindcă astăzi costurile de producţie au ajuns constrângătoare pentru bugetul meu.

Instrumentul folosit poate fi o chitară, un acordeon, un banjo, tobe africane, flaut, nai, un pian de jucărie portabil, flaşnetă, un gramofon vechi cu discuri cu muzică uşoară românească sau rock angolez. Alegerea instrumentului nu este atât de importantă, ci mai degrabă mânuirea lui, plus capacitatea interpretului de a scoate sunete guturale şi onomatopee din repertoriul animalelor.

Prezentarea concertului presupune ca odată identificată scena neconvenţională, solistul se va aşeza în poziţia şezut, cu instrumentul la vedere încercând să păstreze impresia că este detaşat complet de această lume. Gesturile sale vor fi sau foarte bruşte, sau foarte line, ca şi cum ar curge altfel pentru el. Dacă are de spus ceva, se sugerează să folosească un limbaj de neînţeles pentru toată lumea.

În faţa interpretului, la câţiva metri, se postează o cutie, o pălărie, orice tip de recipient în care se pot colecta monede, file cec sau carnete întregi -semnate în alb, valută forte, ceasuri, pietre preţioase, alte obiecte de valoare. Nu se primesc produse alimentare decît ambalate, cu termenul de garanţie la vedere şi numai împreună cu restul până la prima bacnotă de hârtie superioară preţului de pe etichetă.

În momentul în care biletul neoficial al reprezentaţiei a fost achitat şi în jurul solistului s-a strâns suficientă lume pentru a acoperi nevoile mutuale ale unui vieţi de creaţie şi poezie (nu trebuie să vă precizez asta, interpretul are 25% din venituri, timbrul literar este 2%, impozitul pe venit nu se plăteşte fiincă sumele nu se declară la fisc, restul profitului împărţindu-se în mod egal între autorului textului şi producător), abia în acel moment se poate începe spectacolul.

Solistul va abuza de imaginaţia sa pentru a se produce şi a face cel mai crunt zgomot.

Pentru cei interesaţi reproducem aici versurile:

„rat-atatata-ata-tarerareraaa-rera- ree-rerarerarera-tatata-ratatarera-rerarera-rerarerara”

Pentru cei care nu înţeleg, aceasta ar putea însemna, cu aproximaţie – aceasta este adevărata artă, v-am făcut fraierilor!

O dimineata de ra'at

Ma trezesc cu o dubla senzatie….de cald shi de racoare….caldura vine de afara, din zapusala care intra abundent pe fereastra deschisa. Senzatia de frig o am de la transpiratia rece de pe spate, probabil sunt cele cateva beri congelate pe care le-am baut aseara si acum isi cauta un drum de iesire……

Simt o mana pe obraz, imi inchipui imediat ca o fi vorba de vreo gagica intalnita aseara, insa vocea ma face imediat sa ma razgandesc si sa realizez ca nu a fost vorba despre o noapte din alea, ci o noapte din celelalte….pe scurt, imi dau seama ca e vorba de un prieten de-al meu, iar patul in care ma trezesc este canapeaua din sufrageria lui…Recolectez in fuga cateva franturi de noatea tocmai trecuta si imi dau seama ca am baut impreuna in cateva carciumi si pina la urma am ajuns la el acasa…

E 7 si jumatate, ora la care rar mi se intampla sa ma intorc din lumea somnului in lumea reala, insa stiu acum ca el trebuie sa mearga la serviciu, lucreaza la o firma cu calculatoare, nu stiu exact, genul ala de regular guy.

Incerc sa beau un ness, insa o durere acuta de burta imi taie tot avantul, in baie insa renunt, fara a avea un motiv aparent. Prietenul imi spune ca trebuie sa ne grabim, plecam, urmeaza un drum infernal cu tramvaiul…Mirosurile de trupuri umane si aerul de periferie nu se pupa cu moralul meu simtitor, asa ca senzatia aia din burta, despre care aveam impresia ca vrea sa coboare rapid, acum urca amenintator….

Incerc sa ma gandesc la altceva pentru a preintampina o nenorocire, insa amintirile zilei anterioare nu sunt tocmai potrivite sa linisteasca greata care se cuibarise in mine ca un caine plouat si plin de jigodie….Incerc sa pricep ce s-a intimplat insa nu stiu cum sa incep…mai intai prietena mea despre care credeam ca ma priveste ca pe un zeu al dragostei, imi spune ca nu ar fi vrut sa se ajunga in situatia de a-mi face bagajele, insa nu mai suporta…oricum, imi punea in vedere ca in seara respectiva sa dorm in alta parte ca vine o prietena sa doarma la ea…

Nu era nici o problema in momentul acela, tocmai ma gandeam ca nu e fata potrivita pentru mine, sentimentele mele pentru ea se confundau mai degraba cu faptul ca aveam unde sta gratis…chiar vroiam o schimbare in viata mea presupus sentimentala, si in ma gandeam sa-i spun amantei ca m-am hotarat sa incep o noua viata in compania ei…Dar viata e frumoasa si plina de surprize, iar amanta imi spune ca eu nu o apreciez destul pe prietena mea si ea nu vrea sa asiste la despartiri, bla bla bla, asa ca…. restul devine cumplit de repede bere rece, umeda, blonda, femeia perfecta care nu da gres niciodata!!!

O simt si acum pe spate, sub forma de transpiratie, sunt deja acasa….prietena mea doarme in pat, ce spun, se confunda cu patul, care e prietenul ei cel mai bun, care îi tine loc si de serviciu si de teren de joaca. Incerc sa stau cateva minute sa ma linistesc insa linistea e vandalizata de tropaitul pisicilor pe covorul scamosat…imi vine sa urlu, insa strigatul meu se transforma instantaneu intr-o goana de o clipa pina in baie, unde viermele monstruos care locuia si se hranea din mine, isi geseste un drum buluc in closet…Mirosul de pisica danseaza galant, impletindu-se cu maruntaiele spalate cu shaworma de pui, eventual alterat dar bine condimentat, singura mea masa a zilei anterioare…

In intimitatea toaletei renasc ca un cersetor care tocmai a primit de pomana si imi detonez gandurile negre, incercand sa imi compun un tonus tonic pentru ziua care incepe, insa greata aceea, launtrica, personalizata ca o zeita greceasca imi da tarcoale, se invarte in jurul meu, apoi mi se infige puternic in creier….

In momentul acela realizez iminenţa faptului ca nu am hartie in baie…ce bine ca este apa calda! Dusul imi face bine, ma simt ca un mort proaspat dezgropat, asa ca dupa ce arunc haine curate pe mine shi alung mustele din jurul meu cu un deodorant unisex, pe care il foloseste si prietena mea, pornesc agale pe stradă, catre serviciu.

In drumul meu, cativa indivizi imbracati regulamentar, cravata, costum, ma privesc curiosi, probabil aura mea straluce de o vezi de la 10 poste, sau poate, ceea ce nu ma indoiesc, gandesc despre mine ceea ce inca nu am avut curaj sa spun: “uite-l si pe nenorocitul asta, pare ca a invins realitatea, o sa vada el….mai are mult pina sa se ridice la rangul meu, sa parcheze masina in fata firmei, in locul cel mai apropiat de intrare….si mai dute-n pizda ma-tii, nu te mai holba asa la mine!”.

Traversez strada pentru a ma indeparta de zona aia cu masini si telefoane cat unghia, si merg printre blocuri si printre ganduri. Ziua abia incepe, insa eu ma simt deja sfirsit, gata de aruncat ca un ziar….chiar atunci trec pe linga o toneta, as cumpara un ziar pe care sa il arunc apoi, cu un gest superior, insa mina iese cu repezeala din buzunarul pe care il surprinsese gol, usor rusinat…

Ajuns in fata blocului, pasesc decis pe culoar, hotarit de data asta sa nu mai clachez in fata esecurilor neintrerupte ca lantul trofic si ma abruc in lift, o incapere strimta cu o gaura imensa, care nu face decit sa imi reaminteasca angoasa care traieste in simbioza cu mine.

La birou, deschid calculatorul, si in timp ce se incarca Windows-ul, injur fara noima, in gand, realizand, poate pentru prima oara in ziua asta sau alta, ca traiesc, dar munca ma omoara si contabila ma ingroapa de tinar cand imi da salariul….

Ziua se va scurge incet, ca amintirea ce cade lin pe trupul rece al copilului mort de mult in mine, iar seara voi lupta cu angoasa mea, incercand din nou sa o inec, as vrea de fapt sa aiba o moarte lenta, chinuita, vulgara, cam asa cum moare in mine amintirea faptului ca femeia pe care o iubeam m-a inselat….

Gandul slabeste, mina amorteste, creierul se simte comod si adoarme, eu ma ridic si ma apropii de geam. Imi aprind o tigara, adulmec fumul si constiinta mea zboara laolalta cu el. Imi bag pula si ma hotarasc sa continui tot asa. Trebuie doar sa fac rost de bani de bere.

vancouver

scrumiera părea un munte de cadavre. puţea ca un suflet ars în crematoriul de animale. microorganismele încetaseră de mult rutul şi evacuaseră locul.

mai multe sticle goale. fără valoare sentimentală, fără preţ pe piaţă, marcaseră un drum bătătorit prin apartament către o toaletă verde. primele microorganisme sosiseră deja aici de duminică şi îşi întinseseră şosetele transpirate la uscat.

între paharele cu scrum şi mucuri de ţigară, sticle şi cutii de bere clocită, părea că doarme. mîna stîngă sugera că aleargă către telecomandă. nu ştiu de unde provenea acel tremur imperceptibil, poate era un tramvai în zonă, poate era aerul condiţionat. despre el nu se poate spune nimic. nu era acolo.

un şarpe de plastic muşcase din piciorul mesei. fusese alb, dar se murdărise în timp târându-se pe antebraţe. praful de pe oglinda ce ocupa jumătate din masă era alb ca faţa lui. ochii însă îi păreau colectaţi în cele trei seringi ce le purta ca pe o decoraţie. în colţul gurii câteva microorganisme făceau sex în grup.

pe canapea era o lingură murdară. mai multe microrganisme decedate abandonate în grabă fără explicaţii. în faţa canapelei era un televizor. ecran 16:9 cristale lichide sau plasmă. sonorul era la minim. imaginile erau cu anime japoneze.

pe cămaşa lui erau cîteva urme de ciocolată. pe gât o umbră violacee crea o uşoară senzaţie de teamă. nejustificată. ca un amundsen sau un livingstone primul microorganism explorator viu îi redenumea pustietăţile atriului stâng. vancouver.

Soli Deo Gloria

Tormentor1: viaţa omului nu merită a fi trăită. îi voi face un bine şi îl voi scuti de ea.

Tormentor2: lasă-mi mie plăcerea asta. stau degeaba de foarte mult timp. omul se crede poet şi poate chiar nemuritor. să vezi cum rezolv EU asta.

Tormentor3: aveţi dreptate amîndoi. însă poate ar fi mai bine să ne unim eforturile şi plăcerile. mai simţim şi noi umbrele morţii mîngîindu-ne obrazul. mirosul dulce de tămîie şi fanfara cîntînd...delightfull, ce poezie poate fi mai frumoasă decît o înmormîntare reuşită, unde toată lumea plînge la unison....aaa...şi ploaia....neapărat trebuie să plouă. cine se ocupă cu scenografiile sumbre ale vieţii?

Tormentor4: aş putea să filmez scena pentru nepoţii mei. nu cred că s-au mai distrat demult scumpii de ei... promiteţi o execuţie cu decapitare, eventual primii doi ratează şi tu, nr. 3 finalizezi din voleu?

Tormentor5: hei, nu mai pălăvrăgiţi aiurea, uite omul acela scrie ceva. să mergem imediat să-l oprim.

Tormentor6: vă log luasi-mă si pe mine..si pe mine....să mă lidise sineva pe umeri să văd si io, vleeeau să văăd!

Omul: viaţa mea nu îşi mai găseşte sensul. am dat greş în iubire, poezia mea nu stoarce nici măcar o boabă de rouă în dimineţile reci, şi nici măcar licuricii nu luminează în întunericul meu. mă sinucid şi nu voi da greş. aşa viaţa va căpăta gustul unui nonsens teatral. mă sinucind înghiţindu-mă pe mine, mîncîndu-mi propriul trup, propria poezie. voi începe cu rondelul ăsta de la cinşpe ani...

Un dumnezeu pensionar: ce dracu’ se chinuie ăsta atît? soarele mă costă o grămadă, luna la fel, stelele nu le mai văz fără ochelari... hai bă poete mai repede că mi-e somn!

Al doilea dumnezeu pensionar: ăştia nu mai au nici un pic de respect. uite câtă artă am irosit cu ăsta...

Un dumnezeu din întîmplare: ce mică e lumea! tipul ăla puteam fi chiar eu!

Black Widow

magenta mea inimă crispată şi captivă în firul tău de văduvă neagră
se unduie sălbatec aşteptând să-ţi găseşti înfometată drumul
şi să mă înfăşori livid în veninul răsuflărilor tale
cu gust albastru cyan.

ca o ciutură-nsetată se lasă în mine frica, încet, încet mă pierd
în ochii tăi avizi, în îmbrăţişarea ta morbidă, cupidă, homicidă,
mă ofer ţie, ah, renunţ, te las iubito să-mi profanezi cadavrul
galben feroxidian.

iubire necrofilă, sunt zeul ajuns sclav - spasmodic gând la urmă -
iar cele trei esenţe se contopesc în mine, în şoc anafilactic,
magenta înghite cyan-ul spalat în feroxid, încet se lasă noaptea,
mâl negru de catran.

La Căţaua Leşinată

Motto: „Amintiri, imaginaţie, tot aia e când n-ai ce povesti şi vrei ca lumea să ştie ceva despre tine” – Gelu Balcâzu’


Viaţa e frumoasă. Viaţa înseamnă împlinire. Pentru mine viaţa frumoasă a însemnat delăsare, a însemnat să trăiesc cu neruşinare. Aveam vise măreţe. Acum viaţa mea e un teatru gol, o piesă cu un singur spectator. Eu şi moartea potrivindu-şi ceasul după al meu.

Nu am avut niciodată suficientă răbdare, decât dacă a fost vorba de băutură. M-am grăbit de mic, la 3 ani şi jumătate intram în prima comă alcoolică, la 7 ani începusem să beau bere cu tata, pe la 12 ani am început să mă îmbăt constant. Am terminat liceul cu bine, aproape târâş, mi-am luat bac-ul şi am plecat să dau la facultate. Aveam bani să rezist o lună în Bucureşti, din două beţii am terminat tot, dar aveam deja primii prieteni. Acum, după 14 ani nu mai am nimic. Nici de băut, nici măcar suficient timp. După cum avea să spună mult mai târziu Vasile Stagiritu’ „Nimicu’ există cât vorbim despre el. Da’ degeaba, că nimicu’nu-ţ dă de băut!”.

Robert Drogatu’ a fost primul pe care l-am cunoscut. Stăteam prin cămine, pe la prieteni sau pe la femei – întotdeauna m-a plăcut sexul slab, eram drăcos, plin de energie, frumos, hazliu şi dus – şi al naiba drogatu’ ăsta, parcă a avut lipici la mine. Venea de fiecare dată cu câte o sticlă de votdcă la el, deja aburit şi mă vrăjea să tragem o linie de ketamină sau, când era în bani, avea haş. Nu aveam o relaţie anume cu Robert, ne întâlneam pur şi simplu, fără să îmi propun, însă pe el îl trăgea aţa între studenţi – erau multe fete mişto în jurul meu, tinere şi naive, gata să se lase duse de nas pentru o experienţă măreaţă, genul ăla care vor să pună piciorul în viaţă fără să le pese dacă mai pun şi altceva la bătaie – iar ăsta le aducea vise în staniol de ciocolată, două fumuri, râs cât cuprinde şi sex la grămadă, fără inhibiţii, orgie fără să ne pese, eram tineri beam alcool, beam din nectarul vieţii, beam şi ne distram. Mai târziu Robert a luat-o pe nasolie rău, începuse să-şi tragă în venă, avea homari mereu, începuse să fure ca să producă bila salvatoare. Mai întâi un parfum de pe la fete, apoi bani, ţoale – tot ce prindea. Eu eram un fericit, eram întreţinut, mă plăceau femeiuştele din cămine, când şi când mama îmi trimitea bani şi nu eram dependent decât de băutură. Ca să nu-mi compromit poziţia însă, i-am făcut felul, era gata să-l arunc de la balcon, dar l-am iertat, l-am alungat cu ameninţări şi poliţie...

M-am întâlnit cu el acu' un an juma’, se mai potolise, avea o gagică şi un copil care se pregătea să scoată capul în lume. Făcuse un an la pârnaie, era eliberat condiţionat, încă mai băga heroină în el, da' se ferea ca de dracu’ de caralii. „Ce faci paca-paca?” i-am zis, aducându-i aminte forţat şi fără ţeavă de scandal de vremurile bune, intuind cumva că mă pot folosi oarecum de el şi obligându-l totodată să nu-şi aducă aminte de momentul ăla nasol cu poliţia – cre’că luase şi-o amendă atunci şi îmi închipuiam că îşi jurase să mi-o coacă – însă Robert mi-a răspuns ca trăznit de cea mai plăcută amintire „Bine coae, paca-paca”.„Caut ceva de stat, ştii ceva paca-paca?” l-am luat direct, a dat din cap că nu – „ai bani de-o bere?” m-a taxat el. Am plecat împreună şi aşa am ajuns în Cartier - aşa am descoperit Căţaua Leşinată.

Era o casă veche, cu etaj şi mansardă, gata să cadă pe ea. Zidurile erau ştirbe, cărămizile se arătau obscene, tencuiala se topea văzând cu ochii. Nu-ş-cum dracu’ rezista şandramaua asta, m-inchipuiam că dacă trece vreun tramvai tropăind o dărâmă la primu’ ţignal. Dar tramvaiul nu mai trecea de 15 ani pe acolo. Căţaua Leşinată locuia la parterul clădirii – acum, după atâta timp am o oarecare indulgenţă faţă de ea, nu a căzut, nu a rănit pe nimeni, acolo doar alcoolul ucide – de fapt trăia într-un parter adâncit cu un metru sub pământ – eh, soarta ironică, îi obişnuia din vreme pe beţivi cu glodul – Căţaua asta era o bodegă dată naibii...Era în preajma Crăciunului, afară era aşa şi aşa, încă se mai putea bea o ladă de bere fără să faci ţurţuri la naretă. Am pătruns în templul pierzaniei şi soarta mea a fost bătută în cuie. Înăuntru se ascultau chansonete franţuzeşti, aproape în surdină, oricum părea că toată lumea e de acord cu Edith care nu regretă nimic.Erau circa 10 persoane înăuntru, douăzeci de ochi tulburi – aşa am crezut prima dată, mai târziu am aflat că mă înşelam cu aproape 3 – şi fiecare îşi vedea de treaba lui cu o migală sfântă.

Nu vorbea nimeni, însă era o splendoare să-i vezi, ca la un semnal ridicau toţi paharele şi sorbeau două înghiţituri mici, după care le aşezau pe masă, se auzea un singur gâl şi un singur clap... şi totuşi exista o comunicare, o simţeam, plutea în aer. Ştiam că e un moment solemn, însă mi se uscase al naibii gâtlejul, amiba mea din stomac cerea să fie stropită, stropită tot mai tare pe măsură ce creştea. Fără să mai aştept, m-am insinuat ca o vorbă dulce lângă bar, cu suficient tupeu şi ceva biştari să iau două beri, mie şi tovarăşului meu. Barmanul, în tip scund şi gras, cu barbă şi musteţi încărunţite, hâtru la muie şi cu un defect la ochiu' drept, o pată albă, mi-a făcut semn să tac.

„Stimaţi comesenii mei! E aproape sărbătorile Crăciunului, aţ’ muncit cu drag anu’ ăsta, fiecare cum aţ’ putut, şi la noi ca la orce firmă de respect dăm prima. Uite tenc’şoru ăsta dă cocardei e pentru voi, treceţi pe la bar la nea Gelu să vă facă porţie. Io nu poci sta că am de produs, da’ sărbăutori fericite!”Cel care a vorbit, am aflat dup-aia, era patronul localului, Nelu a lu’ Săracu, jumătate ţigan, jumătate hoţ. Dar un băiat de zahăr pentru prieteni, însă nu avea prea mulţi fiindcă înşelase pe toată lumea, iar dacă nu-i păcălise, îi crestase cu şişu. Altfel, arăta a domn, îmbrăcat cu parpalac de fâş şi costum negru de mătase, fular, cravată şi şosete albe, pantofi cu bot şi pistol. Avea mai multe afaceri în Cartier, droguri, fete, cea mai profitabilă pe moment era cu aurolacii pe care-i punea să fure din alimentări, gume, sucuri şi alte alea pe care le vindea apoi la chioşcul lui din celălat colţ al străzii.

Barmanul şugubăţ era Gelu Balcâzu’ – aşa i se zicea – şi era un om de întins pe inimă. Nu furase în viaţa lui decât o singură dată, o găină, drept pentru care proprietarul animalului încercase să-l ia la omor cu un arac de vie. Omu’ nostru se lăsase de atunci şi de furat şi de familie şi de vie şi de dat cu sapa în semeni, după 7 ani se lăsase şi de puşcărie, venise în Bucureşti şi se proptise în Cartier de unde nu mai plecase niciodată. Aici se apucase de băut şi de spus poveşti, şi nu termina niciodată nici cu una, nici cu alta.Am luat de băut şi am început să-mi hrănesc amiba.

„Bei ca nesătulu’!” îmi zice unul de la o masă alăturată, un lungan de peste doi metri, slab ca trestia şi firav ca aţa pulii. De fapt numai pula era de el, Cârlanu’ – aşa se numea – fiind renumit doar pentru mătărânga sa specială, singura lui avere în lumea asta care-l lăsase în viaţă cu o la fel de măreaţă impotenţă mintală. De altfel, animalul nostru se zbătuse cât putuse, încercase să joace în filme porno, dar se ruşina subit la momentul ăla, se pierdea cu firea şi nu era în stare de nimic. „Io nu am ghes decât singur cu persoana”, spunea – e drept, ajungea relativ des cu tot felul de persoane dubioase şi cu o sexualitate asemenea. „Numărul meu dă celular este peste tot în toate budele, scrie acolo că o am dă 23 dă centimetri, da’ asta ca să nu să sperie clienţii că de fapt e dă 26 şi numai vine... Vine la mine tot felul dă dame cucoane, plăteşte, da’ cân’ e foamete o mai dau la supt sau la cur la frun boşorog, că de, ce-i în guşă se strânge la mine-n căpuşă!” – mi-a explicat el - finalizând apoteotic - viaţa lui.

Beam cu temei şi îmi îmbunătăţeam situaţia şi nota - Drogatu’ îmi zisese că se poate găsi o soluţie şi pentru mine, sus la mansardă era o cămăruţă, nu o locuia nimeni, trebuia adusă o saltea şi ce mai aveam nevoie, exista o priză, eram obişnuit de la cămin cu gătitul pe reşou, mă puteam spăla la etajul unu, acolo era toaleta, comună pentru cele patru camere - unde locuiau Warrioru’, Fane Candriu’, Terfelogu’ şi Melisa.„Vorbesc io cu Balcâzu’, tu să ai să-i dai 200 pă lună şi te-ai aranjat, paca-paca” mi-a zis Robert. „Da’ mai e ceva, acolo mai vin io din când în când cu Rozica, nu ştie nimeni decât Balcâzu’ şi ne mai facem şi noi una mică, paca-paca”, îmi pregăteşte terenul Drogatu’. „Bâşti bă d’aci, nu dau 200 să te văd pe tine când beleşti ochii, ori că-ţi bagi la venă ori că te suge aia. Facem juma-juma, dacă vrei să te bagi, paca-paca”. „Las’ că vorbesc cu şefu’ poate face o reducere, paca-paca, aci lumea dacă te place, te are la suflete şi nu cârâie, paca-paca”.

Aveam bagajele gata făcute, erau câţiva saci de plastic cu boarfe şi cărţi, un televizor alb-negru pe care nu-l putusem vinde, un casetofon şi niscai casete, agoniseala mea de-o viaţă. Erau nedespachetate de aproape o lună, din momentul în care pe motiv de beţie mă lăsasem de servici, iar iubita respectivă la vremea aia îmi dăduse papucii pe nepotrivire de caracter - o doctoriţă înfumurată cu aere de Piaţa Amzei, care considera că sunt un nesimţit, un alcoolic violent şi fără perspective. Adevărul era undeva la mijloc, aveam perspective, nu foarte plăcute, mai aveam şi talent, pentru a bea ai nevoie de aşa ceva, cum spunea Bucovski, oricine poate fi alcoolic, pentru a bea îţi trebuie caracter.În două zile mă instalasem în raiul din Cartier, şi făceam sex alcoolic pe rupte, când deasupra, cu pachet la cameră, când orgii orale cu tărie - live în Căţaua Leşinată. La momentul acela nu duceam lipsă de bani, vândusem jumătatea mea din casa bunicilor, pusesem banii pe un card, şi extrăgeam zilnic doza de fericire. Beţivilor din Căţa le spusesem că scriu la o revistă, că le trimit articole săptămânal şi ăia îmi trimit bani, aşa ca să nu să întrebe prea tare din ce avere beau eu. Oricum, lumea era cât se poate de mulţumită, atât timp cât având să îmi cumpăr mie, mai dădeam şi la alţii.

„Paharul cel plin îl umple pă cel gol” mi-a zis chiar de la prima cinste Vasile, pe care lumea îl supranumea Profesoru’, pe motiv că demult fusese învăţător la şcoala din Cartier, însă în curând lumea avea să-i spună Stagiritu’, cred că le plăcea mai mult, se apropia mai tare de poreclele de boală ale celorlalţi. „Aristotel”, i-am replicat eu lui - Vasile pe atunci, însă omu’ nu a mai zis altceva timp de zece minute, până şi-a terminat berea. Apoi a continuat imuabil „paharul cel plin îl umple pă cel gol”. Era un filosof şi jumătate Stagiritul ăsta, bea şi tăcea, vedea dincolo de esenţe şi când vorbea, o făcea întotdeauna cu miez. „Bă puţă” – imi zicea mie – „să nu-ţ fie frică să gândeşti bă, da’ ai grijă ce spui şi ce faci. Lumea taxează”.Nu am aflat decât târziu cum de ajunsese Stagiritu’ aşa de filosof. Când era învâţător, avea în clasa a patra o redusă mintal, o repetentă. Cu toate că fusese dată de 8 ani la şcoală, nu prea reuşise să ţină pasul cu restul lumii, însă din punct de vedere estetic o luase înaintea tuturor colegelor ei. Profesorul, om fără păcat, dar slab de înger, s-a gândit că la cât e de proastă nimfeta, o poate păcăli cu o ciocolată, o bomboană o atenţie, cică o simplă lecţie de biologie că rămăsese fata în urmă cu cartea. Dar proasta dracului a povestit la toată lumea, iar Humbert Vasile a rămas să se gândească câţiva ani la rece la dihotomia din propoziţia „îngerul care te împinge în păcat”.

La Căţaua Leşinată era un adevărat paradis. În fond, eu fugisem de lume, mă ascunsesem, istovit de povara mea şi problemele mele. Fusesem alungat, blamat – acolo unde căutasem compasiune primisem doar vorbe uşoare – „nimeni nu te poate ajuta, ajută-te singur!”, aşa că bodega asta devenise noua mea casă, locuitorii ei, noua mea famile. Beam de dimineaţa până seara, uneori mai schimbam câte o vorbă cu băieţii, alteori consumam pur şi simplu, sau mai încercam să citesc ceva sau să ascult o muzică. Aveam de toate acolo, băutură, măncare, sex – era un un ecosistem în toată regula. Melisa, curvă de stradă fără prea mare succes la cei aproape 40 de ani ai ei, era la început foarte bucuroasă să mi-o sugă pe băutură, apoi a început să şi gătească. „Eşti îngerul meu, ţie nu-ţi miroase pula a pişat!” spunea ea, se ruşina uşor - ca mai apoi să plângă, aducându-şi aminte de iubitul ei din tinereţe. „M-a înşelat cu târâtura aia, pizda aia belită care nu ştia să lingă nici o îngheţată... Of, Doamne, cât l-am iubit, oh, încă-l iubesc, îl caut în toţi bărbaţii şi nu e... Măcar pe vaca aia am pedepsit-o, târfa dracu’, i-am turnat smoală fierbinte în cap!”.

Odată sau de două ori pe săptămână venea şi Robert Drogatu’ cu ceva provizii, mai aducea de acasă – stăteau la soacră-sa, aia era disperată să-şi vadă nepotul sau nepoata şi o îndopa pe fie-sa cu de toate. Robertino fura din frigider ca să nu vină cu mâna goală, deşi cred că la câte bile băga în el, mai fura şi din casă. Nu venea niciodată singur, era cu Rozica, garou, seringă, ace, lingură, sare de lămâie - tot tacâmul. De cele mai multe ori mă simţeam şi plecam, ştiam ce urmează, însă Rozica a început să se teamă, zicea că-i e frică să rămână singură cu Drogatu’, că ar trebui să fie cineva acolo, dacă are vreunul probleme?? Am priceput aluzia – Rozica era blondă, creaţă şi nurlie, avea ţâţe mari şi tari, un cur cât încape în palme şi o poftă de futai nebună, mai ales după ce-şi băga în venă. De la o vreme, Roberto mărise doza şi cădea inevitabil într-o transă adâncă, nu-i mai ardea de coit – „mi-e somn coae, paca-paca, stai pă aci, ţine-o pă Rozica dă vorbă, e fată bună, io vreau să visez puţin!”. Din când în când, îmi aducea ceva de fumat, mai băgam dintr-astea, îmi dădea o anume stare de luciditate când eram vraişte de beat.

Nu locuiau împreună, dar stăteau la 3 metri distanţă. Warrioru’ şi Fane Candriu’ erau împreună de mult. Pe vremea când era interzisă homosexualitatea fuseseră arestaţi şi acuzaţi amândoi, apoi trimişi împreună la mititica. Era singurul caz reuşit din Căţa, unde o eroare de sistem adusese fericire şi pace. Warrioru’ se specializase cascador, era o matahală bine antrenată, călărea, călărea, simula accidente de maşină, căzături de pe clădiri şi toate alea. Câştiga bine, se îmbrăca bine, dar nu avea altă casă şi altă familie decât pe noi, La Căţaua Leşinată. Bea de spărgea, rădea pahar după pahar, de multe ori, în ziua de salar transforma în cioburi tot ce atingea, ca un Midas posedat de Bachus. Avea un ritual special, intra în casă la Candriu, smulgea lustra din tavan ca să facă întuneric, apoi îl ardea p-ăla la găoz, cu icnete şi urlete, pînă se auzea ţipătul izbăvitor al Candriului „Iertare stăpâne, te rog iertare!”. L-am cunoscut pe Warrior abia în a doua mea seară în Căţa. M-a ginit imediat, a venit la mine glonţ, a golit o vodtcă, a trântit paharul pe masă şi a zis ”Warrior, Manowar – tu cine eşti mânzule? Vrei să te călăresc puţin?” „Lasă-l băh, e nou acilişea, vine să stea cu noi, ai tot timpul” – m-a transferat pe lista de aşteptare Gelu Balcâzu’. „Să stea să bea cu mine, warrior ce spui puiule? Hai că nu te bat acum, e şi mâine o zi!” s-a întărâtat cascadorul. „Bem ce vrei mata”, am zis eu, şi am forţat mâna şi norocul „dacă mă dai la skandenberg”. „S-a făcut!”, a răcnit matahala – „warrior!!!păzea!” a spus, mi-a luat mâna şi mi-a făcut-o plăcintă pe masă. Am icnit de durere – „Lasă bre copilu’ ce-ai te-ai stricat de la băutură?”, m-a mai salvat odată Balcâzu’.

„Alo, sunt eu picaso!”, a intervenit atunci o voce hodorogită şi cântată, un moşulete de vreo 70 de ani, cea mai în etate prezenţă din Căţa, căreia i se spunea Terfelogu’ - avea un picior beteag – urmă fără echivoc a unei răngi la Canal, după cum am aflat mai târziu. Intrarea în scenă a bătrânului a provocat o umbră de seninătate pe faţa Warrior-ului, care a uitat instant de mine. „Vrei să vrei da numa numa poţi”, a continuat epava cântătoare şi a calmat cu totul spiritele. „Eşti o mândrie roşie – manouor! Îţi simt căldura, dacă nu mă vrei pă mine, du-te cu Candriul tău cu tot!” a mai încercat câteva note Terfelogu’, apoi a început să râdă cu flegme şi să tuşească şuierând umed fiecare expiraţie din plămân.„Lasă-mă tataie, te aşteaptă moartea sus, cu tot cu coasă! Nu te trag io în ţeapă, eşti mai candriu decât o mâţă belită!”. Uitându-se la mine apoi, a schimbat foaia. „Warrior ai stofă de băiat în tine, îmi placi, dacă vrea să te arză careva, vii de urgenţă la mine, înţeles, manowar?”. Am clătinat din cap apoi am mers la bar să iau ceva pentru măsele, şi între două pahare am aflat şi povestea Terfelogului.Prin ’65 era pictor, nu avea de muncă şi mai făcea câte o comandă. Falsuri, în general pentru oamenii care vroiau pe acasă o copie după vreun tablou celebru. A intrat pe o filieră cu un polonez, ăia vroiau un Picasso, meşterul l-a făcut, tabloul a ajuns în Germania, s-au bunghit ăia că era fals şi au dat de urma lu’ Vlad, cum îl chema înainte să fie terfelog. L-au băgat la Canal, să muncească nu să mâzgălească. Chestia tare a fost că la proces, când i-au verificat livretul militar, au văzut că nu avea armata făcută – era daltonist. „Cum pictezi băh, dacă nu vezi culorile?”, s-a răstit Securitatea la el – „Le simt căldura cu mâna... culoarea are sufletul ei, e dincolo de ce vezi tu, tovarăşu’!”

Timpul era ca apa. Aşa trecea timpul la Căţaua Leşinată. Nu avea nici o valoare, oricum nimeni nu folosea apa acolo, doar uneori şi nu regulat, pentru spălat. Se bea cu lejeritate, cantităţi peste cantităţi, ficaţii erau nişte supe mocirloase care se scurgeau odată cu căcatul la canal. Banii mei erau deja drămuiţi, eram pe sponci, mai rezistam o săptămână, poate două. Oamenii de acolo aveau venituri sigure, un salariu, o pensie, un carnet de revoluţionar, de dizident sau martir politic. Drogatu’ venea tot mai rar – născuse nevastă-sa un băiat – Rozica nu trecea singură, eu nu eram trăgător, Melisa nu mai ieşea pe stradă, avea pe unu’, un profesor de liceu, 62 de primăveri, preda matematică şi făcea bani din meditaţii, nevastă-sa nu avea un picior şi era frigidă de la 25 de ani, după accident – el mai bea o bere în Căţa, apoi urca sus cu izbăvirea lui târzie, se gândea la copii. Viaţa mea se împuţinase.

Atunci a venit salvarea, în persoana lu’ Nelu a lu’ Săracu. M-a luat deoparte şi mi-a zis.„Bah, tu eşti arătos facem bani cu tine, te băgăm în biznis!” Am belit ochii, i-am zis „Nu mă fut pă bani nea Nelule, mai bine mor. Să mă ia dracu’ sunt o puţă bleagă, nu sunt în stare decât să beau, nu ştiu nici să fur, nici să mint, nu am şmenuri, am stat cu studenţii la cămine, la facultate, nu am şcoală!” „Stai bre, că am alte planuri, mai mari cu tine. Dar doo ore pă zi îmi ieşti treaz, nu de tot, să ai lipici asta vreau. Îţi pui ţoale mijtou, dacă nu ai îţi iau io”- încep să devin interesat – „săru’mâna nea Nelule” – „uite ia banii aştia, ă, vreau să văz pă tine cămaşă şi sacou, dă urgenţă! În două ore plecăm.”. „Unde?” îl trag de limbă, da’ ţâganu’ e cioroi vopsit cu toate alifiile, are culoarea doar pe dinăuntru, afară e un domn şi tace când e de tăcut. „Lasă gargara, nu pune prea multe întrebări, afli tu care e şmenu’ când e momentu’!” mi-a zîmbit uşor răstit Săracu’, apoi s-a tirat cu mercedesul lui Cobra, alb metalizat, cu un far crăpat şi portierele zgăriate.Nu aveam mai nimic de făcut. Adică aveam de produs bani, şi produceam fiindcă beam. Şi beam ca un apucat, de fapt beam normal, zilnic, cam un litru de vodtcă, 3-5 beri şi ce pica la cinste.

Îmbrăcat mişto, cu flori în braţe, trandafiri roşii prăduiţi de Săracu la ţigănci, umblam prin gări şi autogări. Racolam fete. Italia, Spania, Franţa, Germania, Haiti, Hawai, Honolulu, unde vroiau ele. Seyschelles, dacă aveau plăcerea. Munci uşoare, gatit, dereticat prin casă, dădacă pentru copii. Se rezolva şi asta, cred, însă stagiul de pregătire era mai întâi în România, Bucureşti, provincia, se pierdea urma, transfer străinătatea. Veneau peste câţiva ani, cu experienţă, puteau să-şi deschidă afacerea proprie. Nu era o japcă propriu zisă, fetele semnau contracte, însă multe nu ştiau să citească prea bine. Câştigam bani. Beam. Beam pe săturate, nu-mi păsa. Nişte vaci proaste, îmi ziceam, eu mai degrabă le ajut.După vreo câteva luni de agăţat, eram într-o seară faţă în faţă cu Căţaua. Vroiam să intru, însă parcă simţeam o privire sfredelindu-mă de undeva. „Ce pula mea?”, mă întorc şi văd la câţiva paşi pe unul, ogârjit şi plouat ca un câine. „Pripas!” i-am zis, Pripas i-a rămas numele. „Ce faci, acote aci şi toarnă păsu’ rapizd!”. Aproape că tremura puştiu, să fi avut vreo 20 de ani. „Ce faci măh?” îi zic şi mă abţin să-i dau o carabă pe ceafă.Îmi spune povestea lui. Acu’ vreo trei ani, el şi cu sor-sa geamănă au fost răpiţi, băgaţi la dubă, bătaie, bătaie, comentezi - Spania se scrie. Erau blonzi amândoi, cu plete, subţirei, boii au crezut „uite doo pizde!”. Când au aflat că e băiat, era prea târziu. L-au băgat şi pe el în oală, în străinătate „e” mulţi poponauţi. El şi Ioana, sor-sa geamănă au băgat un an de prostituţie, au avut noroc, au scăpat. Au avut nevoie de doi ani de peregrinări, muncind la negru să scape de mafie, de şpăgi, de urmăriri şi alte chestii, astfel încât să nu încapă din nou pe mâinile gealaţilor. Acum s-au întors în ţară. M-au văzut în autogară, tocmai coborau din autocar. Păream un om bun şi gata să ajute. Nu au unde să meargă, nu au părinţi sau rude, orfani de mici. „Ha, aţi nimerit în gura lupului!!!” mă gândeam eu, însă după ce am văzut-o pe Juana – Ioana timpul a început să curgă invers.

Îmi venea să îmi smulg părul din cap, doamne ce bou, cum să trimiţi o asemenea frumuseţe la produs!??? Aşa ceva păstrezi pentru tine, aşa ceva numeşti iubire, familie şi toate celelalte cuvinte pe care alcoolul nu le ia niciodată în seamă, poveşti, prostii, tâmpenii de nefutut.Nu mai contează, nimicul devenea preamult. I-am prezentat Căţelei ca pe verii mei primari din provincie, o să stea la mine o vreme până se aranjază şi ei, bla-bla... Timpul a început să se contracte, fiecare moment petrecut lângă Juana mi se părea prea scurt, uneori beam doar ca să mă ameţesc puţin, să pot sta să admir această floare, inocent şi reţinut, fără atingeri, de teamă să nu o strivesc.Un surâs, un zîmbet orice, o imploram în gând, nu îndrăzneam să-i cer nimic, nu-mi era datoare cu nimic, era acolo, parcă venise din rai direct pentru mine. Ce ironic, raiul meu era un iad pentru ea... Of, mă fascina, colora aerul în orice hrubă, Căţaua parcă începea să înflorească, observam privirile tuturor în jur, deja simţeam pizmă şi răutate, toţi aveau ochii aia care îmi spuneau că trebuie să fug cu ea la capătul lumii, să preîntâmpin orice situaţie nenorocoasă.

„Copile, creşte lumina pe faţa ta” îmi spunea Balcâzu’, „Warrior, unde mi-ai băut aseară, ce-i cu tine de lipseşti la apel”, urla Manowaru’, „Ţaca-paca, gata fata!” zicea Drogatu’, „Alo, sunt eu, picaso – ţam dat biiiiiip!!!”” cânta hodorogul de Terfelogu’, Stagiritu’ bea tăcut de obicei, dar odată m-a prins şi mi-a zis „Aici candeşte a stătut. Stătut înseamnă nemişcare, şi ca să fie mişcare tre’ să mişte cineva primul. Fii tu acela, şi femeia te va urma” – toţi care mă ştiau au zis ceva, mai puţin Cârlanu’, care nu făcea decât să-i dea târcoale cu scula umflată în pantalonii largi.

Într-un fel Căţaua era cu mine. Dar tot căţaua, cu toţi căţeii ei, îmi sorbea viaţa. Mă adoptase, mă crescuse, aveam un statut şi o datorie. Şi tocmai statutul şi datoria nu-mi mai conveneau, nu mai vroiam să mă vând pe laptele Căţelei. Şi atunci a lu’ Săracu s-a enervat. „Nu produci. Nu ai bani. Nu bei, nu locuieşti la mine!”. Eram în impas. Şi deja o iubeam pe Juana. Încă nu o sărutasem, dar eram tot o flacără arzând. M-aş fi stins în buzele ei, odată pentru totdeauna, mi-aş fi topit inima de gheaţă în soba ei mocnită, mă volatilizam în ochii ei ca roua şi aş fi murit fără suspine pentru un transplant de sentimente. Dar Căţaua mijise deja ochii.

În seara aia beam ca de obicei, singur la bar, ascultând poveştile nesfârşite ale Balcâzului. Erau toţi acolo, tăcuţi, anoşti, fără nici un haz. Edith îşi făcea numărul fără regrete, Pripas tocmai îşi găsise de lucru, descărca baloţi la un angro, se trezea la 4 dimineaţa, picotea de somn. Robert Drogatu’ vroia să îmi dea mie seringa, zicea că e primul pas ca să se lase, e mai bună berea, zicea, Rozica era gravidă – plodul - rodul drogurilor. Terfelogu’ fuma, Stagiritu’ cocea una şi mai buclucaşă. Warrioru’ era muci de beat, îşi bălăngănea capul pe masă, lăsând o urmă de bale, ca melcii. Fane Candriu’ dormita lângă el, nu se îmbătase încă, dar pentru el o juma’ de votdcă era mai mult decât suficient. Melisa şi profesorul de mate se priveau galeş într-un colţ, Cârlanu’ părea că se antrenează cu mâna stângă, iar patronu’ Nelu, sărăcea pe zi ce trece din dragostea mea pentru Juana şi mă privea cu necaz. Îi ştiam privirea aia, o văzusem o singură dată când îl crestase pe unu, şi nu era de bine deloc.„Pula mea, un rând pentru toată lumea, Săracule, pune-o pă caiet, mâine ies la muncă!”, am încurajat eu atmosfera. „Nu e coae, mâine muncă, mâine băutură. Ai face o grămadă dă marafeţi cu găoaza aia de la tine din cameră. Ian chiam-o până jos. Acum, zisăi!” se opinti Nelu în ăle rele, se clătina a scandal şi atunci mi-am dat seama că e de rău. „Ea merită una mică? ca să ştiu de ce-i spun să coboare?”, mă coafez eu pe ordinele lui, „un gin tonic, că e doamnă” adaug, să nu las loc de echiovoc. „Tu chiam-o că am io grijă. O să fie de toate”, a mârîit câinele, şi atunci am alergat într-un suflet pe scări.Mă gândeam cum să fugim, unde şi cu ce bani, nu mai aveam decât vreo 20, şi nu ştiam nici ce nici cum să-i spun Juanei, o iubeam, dar eu nu ştiam ce credea ea despre asta, îmi fusese teamă să întreb, mizasem pe timp, dar acum

Timpul era al Căţelei. Am intrat în cameră, am urlat în şoaptă, „iubito, trezeştete, te iubesc cât china, nu am timp să explic, tre’ să fugim, ACUM!” Ea încerca să zică ceva, i-am luat faţa între palme şi am aşezat liniştea în sufletul ei, am sorbit toată durerea ei. Două, trei secunde, cât viaţa. În spatele meu apăruseră deja Săracu' şi Warrioru’, „mânzule, manowar, crecă ai ceva ce ne aparţine” a zis huiduma, şi m-a prins cu menghina de braţ. Juana a urlat ca o descreierată, parcă înţelegea ce se petrece, şi s-a proptit în fereastra deschisă.
Cîinele Nelu s-a apropiat de ea cu un rânjet de fiară, i-a strâns faţa între degete, parcă ar fi vrut să şteargă iubirea aceea de-o clipă. „Nu-nu-nu-nu!! NU!” a urlat ea, şi în clipa acea am ştiut că ea este femeia rotundă, femeia care ştie DA şi NU, numai că femeile nu prea spun aşa des DA. Şi atunci lumea s-a sfârşit. Săracu’ s-a aplecat către ea, poftind, ea s-a strecurat pe sub el şi a dispărut prin fereastră. Am auzit cum Timpul a stat. Fără să ştiu ce fac, cuprins de furii nebănuite am fugit din strânsoarea Warriorului şi m-am înfipt ca un tigru în Câine. Acesta a căzut prin fereastră. Exact în capul lui Pripas, care alarmat de zgomote, tocmai realiza de ce stă Timpul.

Judecata a fost simplă - Căţaua, câinele, căţeii... trădare... În burta Căţălei, Drogatu’ mi-a injectat bilele lui. Oricum vroia se se lase. Stăteam leşinat pe un scaun, vedeam totul ca într-un film. Auzeam de aievea vocea Stagiritului, „Nu am ştiut niciodată de ce cârciuma asta se numeşte La Căţaua Leşinată. Apoi mi-am dat seama, e la fel ca viaţa”. Ştiam că nu mai am Nimic. Oricum nu mai conta, moartea îşi potrivea ceasul cu al meu.