Fantoma

Soarele necheza la mine în fereastră... mă întrebam ce urlă atât de tare lumina aia în retina mea, abia ce pleoapele căutau o nouă îmbrăţişare – păianjeni grei scobeau în irisul meu şi eu pluteam încă pe amintirea ta, visul încă nu te răpise cu totul, simţeam transpiraţia la subsuori, o venă pulsând şi – cel mai real, poate – părul electrizat pe mâini, pielea de găină pe spate, fusesei acolo!

M-am ridicat ca un fum din pat, m-am scurs ca o adiere spre baie, atent să nu deranjez sâmburele acela de memorie din mine şi m-am cufundat în cada plină cu apă rece, gata să astup toţi porii pielii, pentru a te mai păstra o perioadă în mine. Ceva ardea încă în mine, te vedeam cu pupilele memoriei, o necunoscută în patul meu, aievea – deja începeam să înţeleg cum realitatea îmi joacă feste – fusese doar un vis, o descărcare brută a fantasmelor mele, erai doar o fantomă întipărită pe cortexul meu chinuit de 3 săptămâni de singurătate.

Nu mai ieşisem din casă de ceva vreme, abulizam în faţa televizorului urmărind filme la întâmplare, îmi cocoşam memoria cu informaţie nefolositoare din dorinţa de a dilua ultimul eşec erotic, fata aia care îşi făcuse un cont în banca sentimentelor mele şi acum fracţionase fără dobândă orice credit prezent sau viitor. Şi totuşi, imaginea aceea din mine aparţinea unei alte realităţi, nu se extrăgea din nici o cunoştinţă aposteriori din viaţa mea... vălătucul gândurilor devenea tot mai plat şi pe suprafaţa aceea întinsă desenele aveau un contur din ce în ce mai clar... nu o ştiam – era doar o necunoscută, o festă a minţii, a visului, o breşă ireală în materialitatea mea anostă, searbădă şi seacă, ceva viu în amorţeala mea de catâr bătrân care umblă în chiloţi între frigider şi televizor de mai bine de 20 de zile.

Cu o ţigară între buze, pe marginea patului, rememoram uluit apariţia nocturnă, atât de pregnantă în memoria mea, căutând să înţeleg mecanismul... Fusese un vis, genul ăla care pare atât de real încât refuzi să te mai trezeşti vreodată – oare nu ar fi mai frumos să murim aşa, visând în eternitate? – ce vis, mamă!

Am privit către căpătâi, acolo aveam de obicei o sticlă de tărie. De data asta, spaţiul gol între lampă şi scrumieră îmi spunea că ficatul meu avusese un somn liniştit şi exagerările de care sunt adesea capabil îşi făceau şi ele un program de recuperare. Rotesc ochii prin cameră, în căutarea unui semn cât de mic, un acel ceva care să îmi spună că poate m-am înşelat, însă tenacitatea mea este rapid înfrântă de geografia constantă a peisajului...Aceeaşi dezordine concretă, cu haine aruncate, cărţi sau pachete de ţigări goale.

Mă îndrept cu o timidă speranţă către bucătărie, invocând un subtil miros de cafea sau pâine prăjită, ouă ochiuri sau orice altceva care să releve orice altă prezenţă în apartament, însă descopăr doar izul greu al gunoiului înţesat de resturi alimentare şi scrumiere aruncate în scârbă.

Deschid frigiderul, mai mult aşa – oare ce aş fi putut crede, că se ascunde cineva acolo? Mă scarpin în cap, dându-mi seama de stupiditatea gândului, apoi îl trântesc oarecum nervos – gata! – realitatea cotidiană mă invadează atom cu atom, farmecul şi febrilitatea visului se topesc în zgomotul maşinilor de afară, ziua irumpe în mine brutal, soarele mă spală de orice urmă de inocenţă, sunt iarăşi eu, golul acela mizerabil, fără servici şi fără avere, părăsit de ultima pipiţă din Piaţa Amzei, fără drept de contestaţie.

Deschid radioul, forţez nişte muzică pe un program desuet, eul meu se bălăngăne ca un clopot la înmormântarea fiinţei, mă prosternez în faţa propriilor ambiţii şi mă decid să părăsesc grota. Gândul acesta mă face să mă simt mai bine, scap cu un gest de mâncărimea de pe mână, îmi întind oasele care pârâie ca după o hibernare pe perioada glaciaţiunii şi - după ce îmi pocnesc degetele de la mâini – caut o pereche de pantaloni cât mai strânşi pe cur.

Arunc un tricou vesel pe mine – oare de ce poartă bărbaţii portocaliu sau verde papagal, nu cumva din teama că ar putea trece neobservaţi pe stradă? – şi după ce-mi odorizez subsuorile sunt gata să dau piept cu lumea de afară.

Înainte de a pleca, dau o fugă în dormitor să deschid geamul, atunci mă pocneşte un gând – nu e oare păcat să las în lume parfumul acela minunat al chipului acela din mine – în cameră miroase mai degrabă a tutun şi a stătut, mirosul ei e în mine – mă uit, văd cutele cearşafului, doamne, parcă aş putea intui prezenţa cuiva în golul acela din saltea!!!

E doar o iluzie – îmi zic – aprind o ţigară şi ies val-vârtej pe uşă, cu o inocenţă şi o dorinţă crescândă de a mă vântura în lume. Liftul nu merge, aşa că alerg într-un suflet pe scări, sunt gata să cad pe la unu’ – fir-aţi-ai dracu’ cu blocu’ vostru! – îmi trosnesc laba piciorului şi ies în curtea din faţă unde sunt aproape gata să calc într-un căcat de câine.

Soarele bombardează cu săgeţi ascuţite, e destul de cald, lumea pare uşoară, blurată, de parcă aş privi-o prin apă, totul se mişcă altfel decât trebuia, oamenii par fabricaţi din vată, maşinile sunt bidimensionale, iar zgomotul străzii e doar o muzică în depărtare, ceva între urletul vântului şi vaierul unei lumi ce trage să moară, prinsă în capcana cu dinţi de oţel a realităţii morbide – totul aleargă repede, se consumă, se duce, o extincţie rapidă - ca o îngheţată ce se topeşte pe asfalt într-o zi toridă de vară.

Am un uşor sentiment de nelinişte, mă înghesui cu oamenii în autobuz mai mult pentru a le simţi prezenţa, vreau şi eu să fac parte din supă, adulmec avid un miros de parfum ieftin – uite, sunt la fel ca toată lumea – sunt un fir de nisip în deşert – ce ar fi deşertul fără fire de nisip? – sunt un om comun, mi-am pierdut invidualitatea, m-am aruncat în lume cu brutalitate, fără regrete – consecinţele sunt imediate: o grasă mă calcă pe picior, bărbată-su’ (probabil) se împinge să facă loc pentru o geantă mare, slinoasă, din care se simte un iz sângeriu, afectat de căldură, de carne de porc proaspătă... cucoana din spate are nişte sâni cât capul fostei mele iubite, iar puştiul care e cu ea se mozoleşte cu nişte ciocolată la bot, fatidic, fiindcă la prima frână am deja faţăul antipatic al puradelului pe tricoul meu... Înjur în gând, şi la următoarea bulucire mă împing fals dezechilibrat în toată lumea, îi ard copilului un pantof peste glezne, aşa ca din greşeală, îmi cer scuze la toată lumea – puternic afectat – şi zâmbesc în gând până mi se vede stomacul.

Cobor în centru, buimac şi fără direcţie, îmbibat cu mirosul acru de transpiraţie din transportul urban al unui oraş în care toată lumea miroase la fel, miroase a sfârşit şi a pocăinţă, miroase a mâncare gătită cu multă grăsime, cu suc de roşii din belşug, pâine turcească şi usturoi sau a salam de vară, brânză de oaie şi ceapă.

Iau trotuarele în picioare, mergând agale, parcă împins de umbra unui vânt, acel soi de curent pe care îl simţi rece pe spatele transpirat, era plăcut. Mă uit la feţele oamenilor, sunt o masă compactă, amorfă, preocupată, e un furnicar cu oameni-nimeni care trag sforile unei vieţi aţâţate de scopuri meschine. Le văd privirile, le analizez modul în care vorbesc la mobil, le desenez în cap gesturile şi le simt modul lor de a fi, acela în care se cred importanţi, umpluţi până la refuz de o individualitate care anulează lumea la cel mai mic gest – nu caut decât să verific- mă lovesc uşor cu cotul de unul – ce-ai dom’le, nu te uiţi pe unde mergi? – ştiu, l-am tulburat din liniştea lui dumnezeiască, în universul lui strâmt unde nu încape decât portofelul şi ce de-curge din el. În afară de ei, sunt ele… frumoase, înţolite în cele mai importante magazine – cam trei categorii – ştii fată cât am dat pe asta… era la reduceri…am primit-o cadou…

Privesc oamenii pe stradă, le văd feţele, le intuiesc gândurile, parcă citesc o carte deschisă, deja mi se pare ca aud sute de voci în capul meu, toate încercând să-şi exprime dorinţa a ceva – ne vedem la un suc diseară - ai luat copilul de la şcoală - mamă ce bună era aia - i-ai pus-o lu’ Marcela aseară - fuck, trebuia să plătesc rata la bancă - unde dracu’ umblă nenorocitul ala, trebuia să îmi aducă actele până la 3... Încerc să orbesc şi să surzesc pentru câteva minute, însă singurătatea care mă locuia mai devreme mă înfometase, adunam cu aviditate feţe, gesturi, o acuarelă în continuă mişcare, un kitsch perpetuu pe care aş prefera să-l dau gratis oricui ar avea suficientă memorie.

Caut un loc să mă retrag, lumina de afară mă oboseşte, feţele oamenilor mă violează, buzele mi se usucă odată cu ochii inflamaţi de lipsa de pudoare a oamenilor care ies dezbrăcaţi pe stradă, o paradă extrovertită a unei realităţi pe care nu mi-o doresc.

În bunătatea lui oraşul îmi dezvăluie un bar, “La Femme”. În barul acela era aproape frig, un întuneric binefăcător şi reconfortant. Comand o bere – o sorb cu o poftă nedisimulată – de parcă aş vrea să otrăvesc toate chipurile adunate în mine – barmanul mă priveşte cu ochii bulbucaţi, gândind eventual mamă, ce sete i-a fost ăstuia!

Şi setea aceea se naşte, creşte în mine ca invidia în lume, ca speranţa păcătosului, ca apusul în ochiul pictorului. Bere după bere, mă golesc de bagajul nefolositor adunat peste zi, de mirosuri, de ciocolată, de gesturi, de gânduri – undeva seara simt o amorţeală plăcută în picioare şi îmi simt pieptul uşor, pot respira fără nici o apăsare, mintea mi-e ca o cupă virgină, gata să fie folosită.

În momentul acela îmi aduc aminte de ochii ei, minunea din vis, îi văd clar privirea aceea limpede, caldă – ca a mamei – dar în acelaşi timp cupidă, dornică, aţâţată – ca a femeilor îndrăgostite, simt cum mă pătrunde pe coloana vertebrală, e aici în mine – o poveste fără sfârşit, o esenţă fără început – e femeia femeilor, compusă din toate femeile din lume, e ideea de femeie care transcede iubirea şi maternitatea, e dorinţa mea. A mea.

Barmanul se pregăteşte să închidă, îmi zice glumeţ: “Domnu’ aţi cam rămas singur în bar la noi, nu mai bine mergeţi peste drum, e deschis toată noaptea şi au şi nişte puicuţe mişto acolo!”.

Plătesc cu gesturi scurte, îndes portofelul în buzunarul de la spate, mă scarpin pe pubis şi plec.