Relu Păhărelu

Motto: „Paharul cel plin îl umple pe cel gol”, Socrate


Mergea la spital să doneze sânge. Un om simplu. Uneori mucalit, dar glumele lui nu erau gustate de toată lumea. Tot timpul făcea câte ceva să-i impresioneze, să-i stârnească pe ceilalţi. Ultima oară câştigase la 6 din 49 la tragerea specială de Crăciun. Vreo două milioane, valută peşin. De fapt nici nu jucase, pur şi simplu găsise într-un ziar din gunoi un bilet de loterie. Chiar îşi spusese că nu acela va fi norocul lui. Şi avusese dreptate. Câştigase, însă culmea e că bucuria cea mai mare a fost când a donat tot. Nu avusese niciodată bani, nu ştia cum se folosesc, aşa că mai bine îi făcuse cadou celor care aveau nevoie de ei, celor care şi-i doreau. Singura lui grijă fusese o clauză, şi anume să fie îngropat creştineşte. Nu vrusese să spună nimănui cui dăduse atâta bănet, însă strălucirea din ochii lui era completă şi copilărească.

La spital, întotdeauna s-a comportat ca un erou. Nu i s-a făcut rău când i-a fost înţepată vena cu acul, mai ales că infirmiera nu se simţea în apele ei şi îl vam chinuia că nu-i nimerea fântâna vitală – tânăra fătucă mai strâmba din nas, cu toate că el se spălase special pentru asta şi îşi pusese şi haine curate. Nu s-a speriat nici când a văzut cele două borcane pline cu sângele lui roşu puternic, ca o cireaşă dolofană şi zemoasă. Uneori aşa era el, rumen ca un porc în frigare. În spital căpătase o paloare de faianţă albă, poate i se trăgea de la pereţi. De fapt, i se trăgea de la curajul lui fără seamăn, fiindcă neîndemânatica de soră medicală, cea care îi extrăgea vitalitatea cu o seringă de cal, reuşise din neatenţie să lovească unul dintre cele două recipiente pline cu cele 240 de bătăi de inimă ale lui Relu Păhărelu care umpluseră cele două borcane cu o cantitate infinitezimală din bunăvoinţa şi vioiciunea eroului nostru, care se hotărâse brusc, după ce infirmiera pocnise şi al doilea borcan, să ducă la bun sfârşit scopul pentru care venise şi să continue să doneze viaţă până va umple alte două vase.

A trebuit să stea o jumătate de oră întins ca să îşi revină, i-au dat şi o perfuzie cu glucoză – venele lui ronţăiau pofticioase, însă avea glicemia încă scăzută şi faţa-i bătea spre vernil, se putea însă să fie de la halatul asistentei, o babetă de vreo 50 de ani, roşcată cu părul creţ, cu ţâte mari lăsate şi cur bombat, o dulceaţă de femeie, parcă hotărâtă să-l diabetizeze instant pe Relu. Era foarte curioasă să ştie nu de ce venise Relu să doneze sânge sau de ce donase de două ori, ci ce făcuse el cu atâta amar de bănet, cui dăduse el banii sau ce făcuse cu ei – era notoriu faptul că Relu Păhărelu câştigase premiul cel mare la Loto. Ce nu ştia femeia e că omul nostru câştigase la Loto-ul Central cu mult înainte. Şi nu câştigase bani.

Odată refăcut, Relu părăseşte spitalul. Nu pentru mult timp ştia că avea să se reîntoarcă, dar asta e altă poveste. Până una alta, cu bonurile de masă încasate pentru donaţie, o porni într-o cruciadă solitară într-un supermarket. Abia i-au ajuns bonurile să plătească cele 6 cutii de fasole cu cărnaţi, ciocolata, vreo 10 mere palide, o bucată de slănină (ceapă avea). Pentru vin a trebuit să pună bani separat, dar de data asta avea la el, fiindcă urma să petreacă.

La gară, în parc, faţa lui Relu Păhărelu s-a luminat aproape de tot. Toată lumea îl privea cu respect. Erau acolo şi Omidă şi Petrache Ureche, Ariciu, Florea Carici, Săpun, ce mai... erau toţi. A pus mâncarea pe bancă şi le-a zis să mănânce, că el mâncase la spital. S-au îmbulzit ca nişte porci la troc, nişte termite, golind totul în câteva clipe. Păhărelu se simţea tot mai plin, dar nu ştia de ce. Prin parc gloata sa se ţinea de râgâieli şi băşini, clar, lumea părea satisfăcută. Relu a împărţit vinul cu ei, dar şi-a păstrat şi lui un pahar. După ce l-a băut, se întinse pe o bancă, gândindu-se că peste câteva zile va putea merge să doneze spermă, apoi adormi. Obrajii lui străluceau ca doi papanaşi cu dulceaţă de căşuni.